Te iubesc doar în lipsa ta

Nu-mi pot explica cum pot să te iubesc doar în lipsa ta! Multă vreme am crezut că e vorba de un dor firesc și că trebuie să-nvăț să trăiesc cu el. Dar nu, nu e vorba de asta.
În cele din urmă, am înțeles. Atunci când sunt cu tine toate simțurile îmi sunt inghețate, ca și cum prezența ta le-ar bloca. Dacă în lipsa ta, dorul este starea mea generală, când sunt cu tine nu am cum să-ți simt lipsa. Dar cu iubirea, cu iubirea cum rămâne? Cum pot să te iubesc doar în lipsa ta?
Chiar atât de nocivă să fie prezența ta?
Pe de altă parte, când ești prezent, totul este atemporal. Asta să fie? Să mă faci să opresc timpul în loc și liniștea pe care o simt când sunt în preajma ta să fie mai mare decât orice sentiment pe care l-aș putea avea pentru tine? Adică, cum să am inima atât de liniștită încât să uite să bată?
Poate că așa se explică, durerea acerbă pe care o simt când ne despărțim. Se resfrâng toate sentimentele înghețate de și în prezența ta. În lipsa ta, inima mea își dă seama cât de greu îi e fără tine să bată instinctiv. E ca și cum în lipsa ta s-ar strădui să țină pasul, și mai că ar face o pauză, din când în când. De aici și senzația de asfixiere în fața dorului.
Probabil de asta nici nu putem sta împreună. Confundăm liniștea sufletească cu impasibilitatea. Avem impresia că totul e atât de liniștit și bine încât am putea să ne dispensăm de prezența celuilalt. În fond, nu se întâmplă nimic în prezența ta. Nici nu simt că respir în prezența ta și nu e vorba de o sufocare sau de o respirație reținută ci mai degrabă de o liniște plictisitoare în gânduri, sentimente. Pun pariu că orice ai încerca să-mi spui care în mod normal m-ar afecta, când sunt cu tine, nu ar putea să o facă. E ca și cum, faptul că te am lângă mine e o chestie atât de banală precum ar fi că și azi mănânc (lucru necesar, dar banal), și azi mă trezesc.