21 ianuarie 2021

Vreau să te știu plecat

Aici și așa pentru că doar așa pot să fiu sinceră. Iartă-mă! Iartă-mă! Iartă-mă! Aș vrea să o pot ține așa suficient de mult încât să șterg suferința pe care ți-am cauzat-o dar știu că ar fi un lucru în van.
Mă-ntreb când și cum de am ajuns așa. Ce fel de rațiune stă la baza acțiunilor mele? În ce univers am ajuns încât să cred că am dreptul să rănesc oamenii? De când am început să răspund iubirii cu atâta răceală? De când am început să rănesc oamenii care mă iubesc sincer?
Aș putea să te-ntorc într-o clipă din drum, dar nu-ți mai pot face asta. Te respect și ești suficient de important pentru mine încât să nu te adâncesc în mocirla asta a mea. Probabil, existența asta plină de plictis și lipsa moralității te-au făcut victimă. Faptul că te-am târât în fuga mea continuă de trecut mi se pare cumplit de nedrept. Acum știu și acum văd.
Nu aș fi crezut că e posibil ca cel pățit să cauzeze atâta rău la rândul lui. Către ce ne îndreptăm? Ce idealuri avem? De ce mai așteptăm de la viață lucruri frumoase dacă nici măcar nu merităm să le primim?
Vorbeam cândva de iertare. Spuneam în stânga și-n dreapta că eu nu pot să iert și că singurul care iartă este Dumnezeu. În momentul ăsta, îmi doresc să putem ierta cu toții. Am conștiința încărcată și știu că nu se va ușura prea curând. Regret că te-am făcut părtaș la existența asta a mea murdară.
Te-am sfătuit cândva să fii egoist și să te bucuri de fiecare clipă petrecută împreună fără să te atașezi. Ți-am interzis să-ți imaginezi fie și o clipă din viitor cu mine. Te-am rugat să nu-ți faci planuri. Ulterior, mi-am dat seama că oamenii normali care iubesc (pentru că ajung să iubească) își proiectează viitorul în gând fără măcar să-și propună.
Am ajuns atât de frivolă încât îmi aleg până și persoanele alături de care pot visa. Am ajuns să-mi calculez sentimentele atât de mult încât ți-am dat cu porția.
Blestematul ăla de trecut mă trage atât de tare înapoi încât am trăit mai mult acolo, decât aici, cu tine.
Am adorat atât de mult libertatea și-am îmbrățișat-o atât de tare încât am crezut că iubirea mă agasează. De fapt, fuga mea de iubire și de toată implicarea asta emoțională, m-a făcut să nu mai fiu capabilă să văd o iubire sinceră, pură. Ești un om atât de bun…
Iar eu am fost atât de egoistă încât să te țin lângă mine doar pentru că știam că ai face orice să stai lângă mine. A fost un fel de joc bolnav de-a iubește-mă, chiar dacă eu nu te iubesc. Te-am vrut în cel mai egoist mod posibil. Iar asta mă face să mă simt murdară în gânduri.
Regret. Și nu, nu te vreau înapoi. Vreau să te știu cât mai departe de mine.