Umorul din „Drumul către o altă dimensiune” și cum îl aducem în casă?

Sunt cărți care te fac să zâmbești politicos și cărți care te fac să pufnești în râs pe la pagina cinci, fără să-ți dai seama. A doua categorie e mult mai rară, mai ales când vine din mâna unui autor foarte tânăr. Romanul de care vorbim azi se așază fix acolo, în zona aceea în care râsul vine pe neașteptate, ca un cot prietenesc în coaste.

Mi-am propus să răspund la o întrebare simplă în aparență. Ce fel de umor găsim în această poveste și, mai ales, cum îl putem folosi acasă, cu copiii noștri, fără să transformăm lectura într-o lecție. Pentru că umorul, dacă e bine făcut, nu rămâne pe pagină. Se mută la masă, în mașină, în drumul spre școală.

Cum râde un puști de treisprezece ani când lumea ia foc

Naratorul cărții, Mihai, are treisprezece ani și o gură care nu tace nici când e tras într-o groapă fără fund. Asta e prima cheie a umorului din carte. Vocea care povestește totul e a unui adolescent care comentează catastrofele ca și cum ar comenta un meci de la televizor.

Cartea se deschide cu o lăudăroșenie superbă. „Totul a început în urmă cu miliarde de ani, cu marele Big Bang. După ceva vreme… am apărut eu.” Imediat după, băiatul se declară eroul care va salva lumea și încheie cu o provocare directă către cititor, „Nu mă credeți? Citiți mai departe…”. E genul de început care îți spune din prima că nu o să fie o poveste solemnă.

Apoi vine momentul în care încearcă să se descrie. Dintre frumos și urât, deștept și prost, înalt și scund, gras și slab, băiatul se hotărăște că el e… „și”-ul dintre ele. Gluma e mică, dar spune totul despre tonul cărții. Aici nimeni nu se ia prea în serios, nici măcar protagonistul.

Ce mi-a plăcut cel mai mult e felul în care groaza și comedia stau lipite una de alta. Mihai cade într-o groapă, crede pentru o secundă că a murit, iar prima lui grijă reală e că tot nu scapă de tema la franceză. Frica devine glumă în jumătate de propoziție. Copiii prind imediat mecanismul ăsta, pentru că așa funcționează și mintea lor când le e puțin teamă.

Comedia care vine din pop culture și din viața de acasă

Dacă ar fi să pun degetul pe locul de unde vine cel mai mult umor, aș zice că izvorăște din două direcții care se întâlnesc. Mai întâi sunt referințele la lumea pe care copiii o cunosc deja, jocurile, filmele, desenele. Apoi vin scenele banale de acasă, care răsar fix în mijlocul aventurii și o trag înapoi cu picioarele pe pământ.

Referințele pe care le prind copiii din prima

Când mâinile lui Mihai capătă brusc o aură albastră, el nu se gândește la destin sau la puteri ancestrale. Strigă pur și simplu că se transformă în ștrumf. Mai târziu, când e gata să înjure de frustrare, autorul strecoară un „ce ștrumfii mei vreți de la mine”, iar înjurătura devine inofensivă și amuzantă în același timp.

Referințele curg natural prin toată cartea. O mișcare de luptă e descrisă ca o figură din Matrix. Într-o scenă de acțiune, băiatul se simte „ca piticul verde și înțelept”, adică exact Yoda, fără să-i spună pe nume. O furgonetă verde cu un leu desenat pe ea arată ca un microbuz hippie, iar Mihai se așteaptă să iasă cineva din ea și să spună „Peace, man”.

Iar momentul meu preferat de acest fel apare într-o luptă, când îi smulge unui adversar un coif și îi aruncă un „Hasta la vista, MâțMan”. E un amestec între Terminator și o pisică, scornit pe loc. Genul de bancuri pe care copiii le inventează între ei, în pauza mare, și pe care apoi le repetă o săptămână întreagă.

Mama, predicile și telefonul care nu tace

Cealaltă sursă de comedie e mult mai apropiată de viața reală. În toiul aventurii, în timp ce eroul nostru e urmărit de creaturi cu cap de felină, telefonul îi sună. E mama. Care l-a întrebat, prin mesaj, de ce nu vine acasă că se face întuneric afară.

Contrastul ăsta e de aur. Băiatul tocmai a omorât niște monștri, a sărit dintr-o mașină în mers, dar acasă îl așteaptă „predica” obișnuită și niște clătite asezonate cu reproșuri. La plecare, mama îi strigă „frumosul mamii, nu uita să îți iei cheile”. Orice copil care a fugit vreodată din casă să se joace recunoaște scena instant.

Tot din zona asta vine și gluma cu lista de prieteni. Când i se cere să găsească într-o singură zi o anumită persoană, băiatul protestează că are două mii de prieteni pe Facebook. Detaliul pare aruncat în treacăt, dar e exact genul de exagerare pe care un puști ar folosi-o ca să se plângă. E foarte aproape de cum vorbesc copiii cu adevărat.

Ironia ca scut, nu ca armă

Aici aș vrea să mă opresc puțin, pentru că e un aspect important pentru părinți. Umorul lui Mihai nu e niciodată răutăcios. E ironic, da, uneori chiar obraznic, dar ironia lui funcționează ca un fel de armură împotriva fricii, nu ca o sabie îndreptată spre cei din jur.

Gândiți-vă la scena în care e amenințat și i se promite că va fi închis într-o temniță pentru câțiva ani. În loc să se sperie, întreabă senin dacă măcar au televizor acolo. Mai târziu, când un personaj sinistru îi spune că va plăti pentru tot ce a făcut, băiatul răspunde, fără să clipească, întrebând dacă poate plăti cu cardul. Frica e dezamorsată printr-o glumă, iar amenințarea devine brusc mai puțin înspăimântătoare.

Replica mea favorită vine în momentul în care încearcă să scoată o prietenă de sub o vrajă. O ironizează spunând că maestrul ei probabil folosește noul detergent care îndepărtează nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută din neuroni. E o glumă proastă, recunoaște și el imediat după, dar tocmai prostia ei e cea care rupe vraja. Autorul își dă seama de asta și o spune pe față.

Momentul ăla, în care naratorul recunoaște singur că poate a exagerat cu glumele, e foarte uman. Copilul care scrie nu pretinde că e cel mai amuzant din lume. Glumește, ratează uneori, observă că a ratat și merge mai departe. E genul de sinceritate care îi face pe cititorii mici să se simtă în largul lor.

Personajele care fac gluma să respire

O glumă bună are nevoie de cineva care să o încaseze. Iar cartea are exact personajele potrivite pentru asta. Bătrânul Marcus e morocănos și autoritar, fix tipul de adult care îți spune „taci, copile” în mijlocul unei explicații lungi. Petre, polițistul, e veșnic deranjat că trebuie să-și facă treaba.

Cel mai savuros mi s-a părut Coamă de Leu, șoferul. E o felină care se poartă ca un tip relaxat de douăzeci de ani, conduce cu drifturi ca în filme și plătește o bere de cinci sute de lei spunând doar „păstrează restul”. Râde la propriile glume proaste și e singurul care îl tratează pe Mihai ca pe un egal de la bun început.

Tocmai din schimbul ăsta dintre ei iese comedia. Mihai aruncă o glumă, Marcus o respinge plictisit, Coamă de Leu se amuză, iar Petre oftează. Parcă urmărești o mică trupă de comedie în care fiecare știe exact ce rol are. Iar scena de la restaurant, cu faimosul „fresh de broccoli” comandat din pură încăpățânare, e, după mine, cel mai bun moment de comedie de situație din toată cartea.

Acolo, băiatul refuză sucul normal și cere cel mai scump fresh din meniu, doar ca să nu fie mai prejos de adulții care beau bere. Chelnerul îi aduce un fresh de broccoli, iar el îl bea dintr-o înghițitură ca pe scenă, mândru, deși i se întoarce stomacul pe dos. Mândria și dezgustul în aceeași frază. Cam așa arată copilăria, de fapt.

De ce umorul ăsta funcționează cu copiii care nu prea citesc

Am stat și m-am gândit de ce o astfel de carte prinde la copii care de obicei fug de lectură. Cred că răspunsul e tocmai în umor. Vocea naratorului sună ca a unui prieten de-al lor, nu ca a unui adult care le explică lumea de sus.

Romanul “Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan a fost scris de un autor care, la momentul publicării, era el însuși foarte tânăr. Asta se simte la fiecare pagină. Cuvintele sunt din vocabularul generației de azi, glumele sunt despre jocuri, desene animate și meme, iar ritmul e rapid, exact ca atenția unui copil de gimnaziu.

Frazele scurte și replicile bătute scurt fac cititul ușor. Nu te împotmolești în descrieri de o pagină. Râzi, dai pagina, mai râzi o dată. Pentru un copil care s-a luptat mereu cu cărțile lungi și serioase, senzația asta de „mai vreau una” e exact ce trebuie ca să nu lase volumul din mână.

Și mai e ceva. Umorul îmblânzește frica. Cartea are creaturi înfricoșătoare, pericole reale, momente tensionate. Dar de fiecare dată când lucrurile devin prea apăsătoare, vine o glumă care decomprimă totul. Copilul învață, fără să-și dea seama, că se poate râde și atunci când îți e puțin teamă.

Un exemplu mic spune totul. La un moment dat, Mihai trebuie să treacă neobservat printr-o casă plină de creaturi cu cap de pisică. Soluția lui nu e o vrajă spectaculoasă, ci telefonul. Pune pe YouTube niște înregistrări cu lătrat de câini, iar felinele intră în panică și fug afară să caute câinele inexistent. Inventivitatea asta de copil, care rezolvă o problemă serioasă cu cel mai banal truc, e exact tipul de umor care îi face pe cei mici să se simtă deștepți alături de erou.

Cum folosim umorul cărții acasă, la masă și înainte de culcare

Bun, am ajuns la partea practică, fiindcă o carte amuzantă e degeaba dacă rămâne închisă pe raft. Vestea bună e că tipul ăsta de umor se pretează perfect la cititul în familie. Nu trebuie să fii actor și nici să ai vreun talent special. Trebuie doar să te lași puțin în voia poveștii.

Cititul cu voce tare și pauzele de râs

Cel mai simplu lucru pe care îl poți face e să citești câteva pagini cu voce tare, seara. Replicile lui Mihai sunt scrise să fie spuse, nu doar citite în gând. Când ajungi la „fresh de broccoli” sau la „pot plăti cu cardul”, fă o pauză și lasă gluma să respire.

O să observi că, după primele seri, copilul începe să anticipeze. Te oprește și zice „stai, ăsta e momentul cu ștrumful, nu?”. Atunci ai câștigat. Lectura a încetat să mai fie o obligație și a devenit un mic ritual de seară pe care îl așteaptă amândoi.

Dacă ai mai mulți copii, le poți da roluri. Unul face vocea morocănoasă a lui Marcus, altul pe a relaxatului Coamă de Leu. Nu contează că ies caraghios. De fapt, cu cât mai caraghios, cu atât mai bine. Râsul vine singur și cititul se transformă într-un mic spectacol de familie.

Jocul cu replicile și inventatul de glume

Umorul cărții e molipsitor în sensul cel mai bun. După ce vezi cum băiatul inventează „MâțMan” pe loc, e greu să nu vrei și tu să încerci. Așa că faceți un joc din asta. Inventați împreună nume amuzante pentru lucruri obișnuite din casă, în stilul lui Mihai.

Sau luați o replică din carte și transformați-o într-un banc al familiei. La noi, de pildă, „măcar aveți televizor” a devenit ce spune toată lumea când e trimis undeva unde nu vrea să meargă. Funcționează la fel cu „nu uita să îți iei cheile”, spus pe tonul exagerat al unei mame din poveste.

Jocul ăsta are un beneficiu ascuns. Copilul exersează ironia blândă, cea care nu rănește pe nimeni. Învață să facă haz fără să jignească, fix cum face naratorul cărții. E o lecție de bun-simț care intră pe nesimțite, prin râs, nu prin morală.

Când umorul devine punte între părinte și copil

Cel mai frumos lucru pe care îl poate face o carte ca asta e să creeze un limbaj comun între tine și copilul tău. O glumă pe care o știți doar voi doi e o legătură mai puternică decât multe discuții serioase. Iar romanul ăsta oferă o grămadă de astfel de glume.

Folosește-le ca să spargi gheața în momentele tensionate. Când copilul vine bosumflat de la școală, o referință la „predica obișnuită a mamei” din carte poate să-l facă să zâmbească strâmb și să se deschidă. Umorul devine o ușă, nu o evadare.

Și nu uita partea cu frica. Dacă cel mic se teme de ceva, amintește-i cum se descurcă Mihai. El nu pretinde că nu îi e frică. Glumește ca să treacă peste ea. E un model sănătos, mult mai sănătos decât „nu trebuie să-ți fie frică”, pe care îl spunem cu toții și care nu ajută niciodată.

O carte de debut premiată și de unde o iei

Înainte să închei, merită spuse câteva lucruri despre cum a fost primită cartea. Autorul, Bradu Mihai Dan, a primit pentru ea premiul pentru Carte de debut din partea Ligii Scriitorilor din România. Premiul i-a fost înmânat într-un cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene.

Pentru un autor atât de tânăr, o astfel de recunoaștere spune ceva. Spune că umorul firesc, vocea autentică și energia poveștii au fost remarcate nu doar de copii, ci și de oameni care citesc literatură de o viață. Volumul face parte din seria „Călătorie spre început”, deci povestea are unde să continue.

Vestea bună pentru părinți e că volumul se găsește ușor. Cartea poate fi achiziționată online de pe Cărturești, unde stă la secțiunea de fantasy pentru copii, precum și de pe Libris. Două dintre cele mai cunoscute librării din România, exact locurile în care oricum cauți cadouri pentru cei mici.

Iar dacă te întrebi dacă merită, eu zic că da, și nu doar pentru poveste. Umorul ei e cald, ironic fără să fie răutăcios, plin de referințe pe care copiii le prind din zbor și de scene de acasă pe care le recunosc dintr-o privire. E genul de umor care nu rămâne pe pagină, ci se mută la voi în sufragerie.

Caseta editorială

„Drumul către o altă dimensiune” e semnată de Bradu Mihai Dan și a apărut în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, ca parte din seria „Călătorie spre început”. E un roman fantasy pentru copii și adolescenți, premiat pentru debut de Liga Scriitorilor din România, distincție înmânată într-un cadru festiv de președintele Ligii, domnul Al. Florin Țene. O găsești online pe Cărturești și pe Libris, în general la raftul de fantasy pentru cei mici.

Râsul care rămâne după ce închizi cartea

Am recitit câteva pasaje în timp ce scriam rândurile astea și m-am trezit zâmbind singur la „fresh de broccoli”. Asta zice tot, cred. O carte care te face să râzi singur, la o săptămână după ce ai citit-o, și-a făcut treaba pe deplin.

Iar dacă o citești cu copilul tău, râsul ăla devine al vostru, comun, repetabil. Îl scoateți la lumină de fiecare dată când unul dintre voi spune „pot plăti cu cardul” sau „mă transform în ștrumf”. Cam asta face umorul bun. Nu se termină odată cu ultima pagină, ci se mută în casă și rămâne acolo, la îndemână, ori de câte ori cineva are nevoie să zâmbească.